Printre materialele utilizate pentru confecționarea pieselor de port realizate în gospodării se numără inul, cânepa, bumbacul, lâna și blana de oaie, jder sau dihor. Cânepa și inul sunt plante cultivate încă din cele mai vechi timpuri pe teritoriul țării noastre. Descoperirile arheologice de la Garvăn-Dinogetia au scos la iveală fibre toarse de trei grosimi diferite, fiecare având o destinație specifică: firele fine erau folosite pentru țeserea pânzei, în timp ce firele mai groase, obținute din cânepa prelucrată printr-un al doilea periat, erau utilizate pentru țesături mai rezistente, precum sacii.
Mărturii documentare referitoare la utilizarea cânepii în mediul rural devin mai numeroase începând cu secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Până în secolul al XIX-lea, când a fost introdus bumbacul, culturile tradiționale de in și cânepă reprezentau principala sursă de fibre vegetale necesare pentru confecționarea pânzei folosite la cămăși și alte textile indispensabile în gospodărie.[1]
Prelucrarea materialelor destinate confecționării costumului tradițional românesc are loc în cadrul gospodăriei. Femeia își creează propria cămașă pentru viața cotidiană, nu pentru a o vinde. Instalațiile casnice specifice reprezintă mijloacele cu ajutorul cărora își prelucrează materialele. Astfel, după recoltarea inului și a cânepii, acestea sunt supuse unui proces de topire, desfășurat în ape curgătoare sau lacuri din apropiere. După o perioadă de aproximativ trei săptămâni, materialele sunt extrase, spălate și lăsate la uscat pe gardurile gospodăriilor sau în grădini. Ulterior, acestea trec prin etapele de melitat, dărăcit, utilizându-se instrumente specifice, precum pieptenele metalic, urmate de torsul fibrelor și țeserea pânzei. De asemenea, în cazul lânii, după tunderea oilor, aceasta este supusă proceselor de spălare, dărăcire, tors și țesut, asigurând astfel obținerea materialelor necesare confecționării costumului.
Pânza este țesută din in, cânepă, borangic, bumbac sau lână, folosindu-se războiul de țesut, un dispozitiv alcătuit din două „plăși”, vătale, spată, ițe, suluri, întorcător și suveică. Pentru desfășurarea acestui proces, gospodina trebuie să dispună și de alte unelte specifice, precum vârtelnița, pe care așază jurebia (sculul), sucală, utilizată pentru înșirarea firelor pe țevi, rășchitor, destinat așezării firelor de urzeală, „lergătoare”, pe care se fixează mosoarele cu „bătătură”, furca, fusele și alte instrumente necesare prelucrării fibrelor textile.
Pe lângă aceste materiale de bază, femeia utilizează diverse elemente decorative pentru înfrumusețarea costumului său, precum fire metalice aurii sau argintii, mărgele mici și colorate de origine veche, fluturi din metal alb și galben.[2]
Materialele utilizate pentru realizarea broderiilor includeau lâna, cânepa, inul, blănurile, pieile și părul anumitor animale. Acestea au reprezentat, încă din epoca neolitică, resursele cele mai importante pentru confecționarea articolelor de îmbrăcăminte.[3]
[1]Georgeta Stoica și Georgiana Onoiu, Portul popular femeiesc din Suceava, Editura Alcor, p.18.
[2] Aurelia Doagă, Cusături Românești, Editura Ion Creangă, pp.15-16.
[3] Nicolae Dunăre, Broderia Populară Românească, p.11.
cămașacualtiță.ro 