Prima cusătură realizată pe ie a fost „umărul”, care unea mâneca de trup, iar această îmbinare a fost marcată prin broderie. Ulterior, decorul s-a extins și a devenit „altița”, principala zonă ornamentală a iei. Structura cămășii urmează reguli bine stabilite: altițele sunt totdeauna pe jumătate până la a treia parte mai înguste decât mâneca. Altița, ca acoperind umărul și în parte și brațul, arată două sau trei sau mai multe dungi orizontale brodate una peste alta și despărțite de olaltă prin gaitane încadrate pe laturi și jos prin o bordură. Gaitanele ce despart dungile, cât și mascatele ce încadrate pe laturi și jos altițele, sunt cusute cu lanțurile de fir de aur și de argint sau cu mărgele sau cu mici plăcuțe rotunde de metal aurit sau argintat (fluturi). Broderia altiței are o înălțime de 10 – 20 cm. Altița trebuie să fie distinctă de restul decorului, mai îngustă decât mâneca și să conțină motive unice, legate de identitatea purtătoarei. Fiind cea mai elaborată broderie, altița era cusută separat și, uneori, refolosită pe o altă cămașă. În anumite zone, precum Bucovina, la moartea purtătoarei, aceasta era utilizată în procesiunea funerară.[1]
Pentru a ajusta mânecile mai largi, s-a introdus „încrețul”, o cusătură funcțională ce strângea materialul, având un efect similar elasticului. Aceasta era realizată printr-o tehnică specială de cusut, cu linii paralele pe față și verticale pe dos, iar cromatica sa varia regional – de la galben și ocru (în zonele românești), la roșu (la huțani) sau verde și albastru (la ruteni).
Râurii, benzile decorative de pe mânecă, au rol estetic și contribuie la echilibrul vizual al iei. Acestea sunt de două tipuri: drepte, predominante în Muntenia și Oltenia, și oblice, specifice Moldovei și Bucovinei. În unele zone, precum Vrancea, femeile au creat efecte vizuale speciale răsucind mânecile pentru a obține un aspect inspirat din moda bizantină. Broderia pieptului și spatelui varia în funcție de climat: în nord, unde femeile purtau bundiță, decorațiunile erau mai discrete, în timp ce în sud, broderia era mai bogată.
Detaliile finale, precum cusăturile decorative pentru guler și tiv, alături de „cheițele” sau „bibilurile” folosite pentru îmbinarea pânzei, adăugau un plus de rafinament. Proporțiile ideale ale iei tradiționale au fost determinate prin analiză comparativă, stabilindu-se un raport armonios: altița și încrețul ocupă o treime din lungimea mânecii, iar râurii două treimi. Acest echilibru vizual, denumit simbolic „ia de aur”, nu reprezintă o regulă rigidă, ci un reper estetic rezultat din măiestria și tradiția populară.
Cămașa bărbătească a fost, la rândul ei, realizată cu aceeași migală, deși decorul său era mai discret. Croiul era simplu, drept, într-o singură piesă cu poalele, dar existau și variante cu „fustanela”. Ornamentele erau concentrate pe umeri, pentru a crea iluzia unei conformații impunătoare, iar cusăturile fine în alb pe alb, ajururile și bibilurile reflectau atenția la detalii. Bărbații purtau cămașa fie cu chimir, fie cu brâu lat, țesut din lână. Cămașa de mire avea o importanță deosebită, fiind cea mai elaborată și mai lucrată piesă vestimentară masculină. Aceasta era țesută, croită și cusută chiar de mireasă, iar măiestria sa era esențială pentru viitorul căsniciei. După logodnă, urma momentul croielii, când mireasa lua măsurile viitorului soț. Cusutul cămășii devenea un ritual social – mirele venea seară de seară să-și vadă aleasa lucrând. În funcție de complexitatea modelului ales, realizarea cămășii putea dura de la o lună până la un an. Dacă mireasa întârzia, mirele era nevoit să-și prelungească așteptarea, căci fără cămașa de nuntă, ceremonia nu putea avea loc.[2]
[1] Erich Kolbenheyer, Motive ale industriei casnice de broderie din Bucovina.
[2] Compendiu, Ioana Corduneanu, Cămașa de Bucovina, pp. 30-31.
cămașacualtiță.ro 